Pe un hol, mi s-a dedicat intre şase ochi (doi ochi ai mei, doi ai celui care a cântat şi doi ai celui care stătea cu noi) un cântec superb, scris de cel care a cântat (zău că nu mai ţin minte care din toate era numele lui). Nu, nu era nici un sexos inalt şi brunet, era un domn la vreo patru’ş’cinci de ani (?) foarte de treabă, de altfel ca toţi de acolo. Cântarea din hol s-a terminat cu un sărut pe obrazul lui nebărbierit si cu o melodie în plus de fredonat în minte.
O seară frumoasă, voia bună si paharul de palincă enumerandu-se printre prieteni. Am ajuns acasă cu amintiri plăcute, cu noi cunoştinţe, cu adrese de mail si cu o raceală care mi-a dat o voce de zici că nu-s ieu.
